Cum era pe vremea mea…

Nu mai e ce-a fost odată! Lumea a evoluat, familia s-a schimbat. E chiar atît de grav? Cine-i vinovat? Televizorul, calculatorul, femeia, emanciparea, globalizarea, criza (crizele), lipsurile, excesele? La Urziceni (oraş mic, dar cu echipă de fotbal mare) lumea pare relaxată şi bine aşezată. Familia e familie. La Bucureşti, lucrurile stau puţin altfel. Lumea e mai îngrijorată şi se gîndeşte la vremurile bune. Pentru unii, în vremurile bune, familia era celula de bază a societăţii. Astăzi, a rămas doar celula. Restul e nostalgie… Pentru un tînăr din Franţa, familia e modernă. Şi e bine că e aşa, zice el, căci, oricum, familia tradiţională nu era deloc… reală. 1) Ce înseamnă familia? 2) Cum era ea pe vremuri? 3) Cum este astăzi? 

Manuela, 11 ani, Urziceni: 1) Familia înseamnă să ai pe cineva lîngă tine, apropiat, şi să-l iubeşti… cineva care te-ajută şi care îmi ia tot ce vreau eu… Familia se compune din iubire, respect şi… atît. Cînd ai o problemă îţi trebuie un ajutor din partea familiei pentru că aşa, singur, nu prea are rost, nu ştiu cum să spun… familia îţi mai dă răspunsuri şi te ajută atunci cînd îţi trebuie ceva… 2) Păi, familia e la fel… bine, că a mai îmbătrînit aşa, dar n-are nimic… asta e normal. Mi-am mai cumpărat ceva nou în casă, dar, în rest, familia e la fel, relaţiile sînt la fel. 3) Familia se reuneşte de Paşte şi de Crăciun, mai mergem în vizite, la sfîrşit de săptămînă facem o prăjitură, facem treabă în gospodărie (că înainte făcea doar mama cu mamaia, acum facem cu toţii) şi ne ajutăm unii pe alţii.

Familia în viitor o să rămînă la fel chiar dacă se mai schimbă lucrurile cum am văzut eu la televizor… familia rămîne la fel, obişnuită, ca pînă acum.

Elvira, 45 de ani, contabil, Urziceni:  1) E greu să descrii în cuvinte… familia e totul. 2) E o mare diferenţă între ce a fost şi ce e acum familia… adică nu mai sînt tradiţii, nu mai există respect… foarte mare diferenţă, relaţiile copii-părinţi nu mai sînt aceleaşi. Te gîndeşti că a rămas satul care mai păstrează din tradiţii, dar oraşul a inundat prea mult sau oamenii, venind la serviciu în oraş, şi-au schimbat concepţiile, nu mai sînt aceleaşi. 3) E clar că vremurile au schimbat familia, tot progresul ăsta, toate tehnologiile parcă au făcut să treacă şi timpul mai repede, totul se face în grabă, serviciu, acasă, şi te trezeşti uneori că eşti prea obosit, că nu mai ai răbdare, nu mai ai energie şi pentru ceilalţi.

Un domn pensionar, Bucureşti: 1) Familia e cum ţi-o faci. Sădeşti bine, culegi bine. Asta e. Înţelegeţi ce vreţi de-aici. 2) şi 3) Pe vremuri era seriozitate. Că zicea preotul „pînă cînd moartea vă va despărţi“. Acuma se despart ei singuri. Din nimic… Şi copiii… îi ţineai lîngă tine, îi educai, îi învăţai, acuma îi cresc calculatorul şi televizorul. Că familia e ocupată! Şi te mai miri de ce-a ajuns lumea aşa…

Dora, 51 de ani, funcţionar, Bucureşti: 1) Familia este ceva ce-ţi doreşti cu ardoare dacă nu-l ai şi reversul e opusul la ce-am zis… Fără filozofie. 2) Familia a evoluat în multe privinţe în jos, e şi asta o evoluţie, nu? Nu mai sînt bunicii care erau, care ne spuneau basme, erau calmi şi buni, eram mai apropiaţi de ei decît de părinţi. 3) Unde-o s-ajungă familia? O s-ajungă foarte rău. Că ce era înainte nu se mai întoarce. Poate mai există cîteva fărîme din lumea aia veche pe ici, pe colo, pe la ţară… În rest, la oraşe, au rămas străbunicii de care nu mai are nimeni nevoie şi restul… supermarketuri, că astea au înflorit peste tot, supermarketuri şi străbunici!

Antoine, Franţa, 28 de ani (din care 7 în România): 1), 2) şi 3): Problema e că odată cu vîrsta devii nostalgic. Cînd aud pe părinţii mei zicînd „pe vremea noastră…“ înnebunesc. Mă gîndesc că ei s-au luptat ani de zile, au făcut ’68, au făcut revoluţii, ca să nu mai audă asta de la părinţii lor, şi acum ei revin la acelaşi lucru şi-ţi zic: măi, pe vremea noastră, noi eram civilizaţi, eram educaţi, voi sînteţi nişte barbari! În Franţa, este acum o reclamă care a iscat un mic scandal, mama mea, de pildă, e foarte ofensată de acest tip de mesaj. O publicitate pentru o marcă de maşină arată un tip care tot aleargă cu copilul primei soţii, cu copilul celei de-a doua, a treia şi tot aşa, adică tatăl care recuperează copiii din toate familiile pe care le-a creat! Şi mama zice că e o ruşine, că nu e bine să arăţi asta, că nu e un model de urmat… Dar ideea era să prezinte o maşină pentru familia modernă. A evoluat maşina, dar a evoluat şi familia. Mie mi se pare o reclamă cu nerv deja, arată o viziune a familiei mai apropiată de realitate decît modelul ăsta iudeo-creştin impus de secole… Şi, în loc să stigmatizezi această schimbare, mai bine o arăţi ca realitate, nu-i nimic ruşinos sau dramatic în asta. Pentru mine, o familie destructurată nu e neapărat o dramă. Prefer să-i văd despărţiţi decît să-i văd nefericiţi!

Cum va fi familia în viitor? Răspunde Manuela, 11 ani: Familia în viitor o să rămînă la fel, chiar dacă se mai schimbă lucrurile cum am văzut eu la televizor… familia rămîne la fel, obişnuită, ca pînă acum. N-aş schimba nimic la familia mea, îmi place aşa cum e, fiecare cu personalitatea lui, aici n-ai cum să schimbi. Atît am avut eu de spus.

Cumpăraţi sau doar vă uitaţi?

Am văzut cum e în Europa, mergem mai departe. La Dragonul roşu. „E muuult mai frumos acolo – ni se spune – e marfă mai multă şi mai de calitate“. Deci plecăm în căutarea Dragonului. E ceva de mers pînă acolo. Drumul: pe o parte, maşini multe, multe, pe celalaltă, barăci de metal găurite, părăsite. Gunoaie şi cîini prin ele. Pe jos, noroi amestecat cu zăpadă. Toată lumea în maşini, nu prea ai pe cine să deranjezi cu o întrebare. La un moment dat, apare un domn, la vreo 50 de ani, cu sacoşa pe umăr. Intrăm în vorbă. Ştie ce şi cum, preţurile, cum merge treaba pe-acolo, cînd pleacă ultimul autobuz… Cam tot ce e de ştiut în zonă. E primul nostru ghid. Mergem împreună o bucată de drum. El, grăbit să prindă maşina, noi, să aflăm cît mai multe. „Dacă mai am noroc să am maşină, iau maşina. Dacă nu… maxi taxi, e vreo cinş’pe lei. E şi-un tren…“ Noi ne mirăm, el ne explică: „un tractor, aşa, cu trei-patru vagoane pe cauciucuri, pleacă de-aici, ajunge în partea aia spre Colentina. Mai încolo, trece trenul de Constanţa spre Obor.“ Discutăm, ne mai mirăm de peisajul cu barăci multe şi părăsite, dînsul ne „linişteşte“: „cu toate că e-n demolare, se fac afaceri multe pe-aici“. În zare, apar nişte clădiri noi, înalte. „Sînt blocurile lor, ale chinejilor“ – ne zice călăuza. Apoi alte clădiri, la fel de mari, dar pe lungime. Numărăm: Dragonul 1, 2, 3, 4… pînă la 8. Înainte să intrăm în „dragoane“ (cum le zic oamenii din zonă), ne uităm puţin în jur. Suprafeţe întinse de dale galben-muştar, zidurile depozitelor acoperite cu graffiti, cîţiva dragoni/lei gri-verzui pe postamente, staţia CFR călători, cursă directă Dragonul roşu-Gara de Nord, panouri cu planul zonei, o staţie cu un autobuz galben pe ea şi, pe autobuz, cu roşu: Transport gratuit, Dragonul roşu-Costin Georgian. Lume cu sacoşe, cu cărucioare. Înăuntru, marfă! Roşu peste tot. Ghirlande, ghiocei imenşi atîrnaţi de plafon. Scări rulante cu covor din flori de plastic între ele. Curat civilizat! E trecut de prînz şi magazinele încep să se închidă. Viaţa în Dragon începe cu noaptea-n cap. Pe la 3 dimineaţa cînd se aşază mărfurile şi se aşteaptă clienţii. Vin de peste tot: din Bucureşti, de la ţară, chiar şi din Republica Moldova. Unii încarcă portbagajele, alţii – sacoşele. Şi vînzătorii şi clienţii ştiu regulile. Lumea se mişcă repede, eficient. Căci viaţa e grea şi timpul costă bani.

La etajul I miroase a mîncare. Chinezească. Intrăm într-un minimarket. Paste de toate felurile, orez, sticluţe cu sosuri, condimente şi multe produse care cer explicaţii: la ce folosesc, cum se prepară. Încercăm să aflăm de la vînzătorii chinezi, dar nu se poate. Nu ştiu româneşte şi, oricum, se vede că sîntem genul care doar se plimbă şi întreabă. Ieşim din dragon şi vedem un chinez la o tarabă cu roţi. E relaxat şi mîndru de „standul“ lui. Ne arată ce vinde şi le ia pe rînd: „ţelin, procoli, per, chimpir, porumbei, merii…“. Meidinceaina. O doamnă se apropie şi pipăie merele. Îşi alege vreo două, dar cînd aude preţul izbucneşte: „Treij’ de mii două mere? Pleacă dracului cu ele de-aici!“. Chinezul nu se supără, zîmbeşte şi ne spune cum se prepară mugurii de soia: „focu’, olei, apu, ardeii“. Vrem să îi facem o poză şi rîde cu poftă: „da, poza, poza!“. Deci se poate spune că am întîlnit şi un chinez fericit.     În transportul gratuit ne aşezăm lîngă o doamnă. Are vreo 50 de ani, a terminat ziua de lucru la Niro şi pleacă spre casă. Lucrează de şase ani în zonă. „Oricum, faţă de oraş, aici e altfel. Patronii se comportă mult mai bine, îţi înţeleg situaţia, problemele, nu stă să te obosească, să zică: fă aia, fă aia. Adică e respectul… dacă-ţi vezi de treabă la locul de muncă, nu te deranjează nimeni“. Face naveta zilnic: metroul de la ora 5, apoi autobuzul gratuit şi, la 14,30, înapoi acasă. Din complexul cu pricina, viaţa în oraş pare dură şi complicată, mai ales pentru tineri. „Cînd te duci în oraş şi vrei să lucrezi, nu se poate, te respinge. Păi, ca patron, ce zici? Tineretul… la munte, la mare… pleacă… fetele mai rămîn şi însărcinate, cine-ţi face treaba?“. În concluzie: „e greu să găseşti pe cineva care-i place să muncească. Şi contează mult şi asta: să pleci la muncă din drag!“. Traficul e aglomerat, autobuzul se mişcă greu, avem timp de povestit. Doamna îşi aminteşte. Era casnică, se plictisea şi, într-o bună zi, a plecat să-şi caute o slujbă. Familia a avertizat-o: „crezi că angajează toate babele?“. Pînă la ora 3 găsise deja de lucru. La Europa, cu patru milioane jumate. Acum are vreo 12. „La-nceput n-aveam nici în clin, nici în mînecă cu facturile.“ Apoi s-a obişnuit. Acum chiar îi place. Lucrează zi de zi cu chinezi, cu vietnamezi. Se înţelege bine cu ei: „dacă apuci să-i cunoşti, sînt de treabă“. Asta îmi aminteşte de preşedintele Sarkozy. Şi el îi admiră. Emigranţii asiatici sînt declaraţi oficial modele reuşite de integrare în Franţa. De pe teren, de la Niro, doamna revine cu detalii. Îi ia pe rînd: „La chinezi e foarte greu“. Şi face o pauză scurtă. După cum începe, mă gîndesc imediat cam ce urmează: că sînt mulţi, că unii sînt săraci, alţii persecutaţi, şi de-aia vin aici, să găsească o viaţă mai bună. Dar… continuă: „e foarte greu… că n-au litere normale ca la noi, au nişte semne… (şi rîzînd): e de belea dacă le greşeşti niţel, că înseamnă altceva“. După alfabet şi patroni, ajunge la mîncare: „ei trag totul în tigaie, au şi-un fel de vegeta din nucă de cocos… cel mai bun şi mai bun e uleiul lor din sîmburi de struguri da’ nu trebuie să pui mult, e şi scump, şase-şapte sute kilogramul“. Cu vietnamezii e altfel. „Au alfabetul ca al nostru, litere normale, dar unele au apostrof. La ei, z-ul e d cu apostrof. În rest, se-aseamănă: la chiloţi le zice chilot, la pijamale, pijam, la domn tatai“. E foarte convinsă de ce spune şi de faptul că la Dragon găseşti de toate: mărfuri, naţii, vieţi, situaţii.

La final. Imaginile asociate cu acest spaţiu sînt multe şi diverse. Chinezării, „chestii dubioase“, razii ale poliţiştilor, evaziune fiscală, buticari, angrosişti, sacoşari sau „cea mai mare zonă comercială din România“, „singurul loc de unde mai poţi cumpăra cîte ceva“, investiţii şi modernizare etc. Depinde de unde priveşti. Dincolo de toate, Dragonul roşu face parte din viaţa oraşului. Pe site scrie că are 5000 de magazine şi cam 10.000 de vizitatori pe zi (în week-end numărul se dublează). Pe lîngă mărfuri, Dragonul a adus şi tendinţe, mentalităţi, moduri de viaţă. În jurul lui s-au conturat noi comunităţi. Cu care interacţionăm. De la care cumpărăm. Sau doar ne uităm… Oraşul e mare şi complex. Sînt multe lumi în el. Fiecare cu obiectivele şi mijloacele proprii. Cu toţii trebuie să funcţionăm, să ne descurcăm, să ne dezvoltăm. Dar, peste toate astea, să facem totuşi şi nişte eforturi. Să ne mobilizăm. Pentru o supravieţuire mai bună. Şi mai optimistă!

Melancolii iernatice şi planuri acvatice
Cuvinte-cheie: linişte, blocuri în zare, cîini zgribuliţi şi prietenoşi, lac neamenajat, derdeluş, copii la săniuş, copaci, jucării îngheţate, atenţie la tren, Casa surprizelor, zăpadă, iar copaci, iar linişte şi fum în zare. Vă rog să le reţineţi, căci sînt pe cale de dispariţie (şi ele, şi stările pe care le generează). Pentru sezonul viitor, edilii recomandă călduros acqua land-ul, lemnul de tec şi nisipul alb.

După un vin fiert într-o cîrciumă la gura metroului, pornim la drum. E frig, dar sînt curioasă să văd cum e. Parcul Tineretului într-o zi din mijlocul iernii. La intrare, pe un afiş, Piedone în dublu rol veghează şi urează… Pe alee, în stînga, căluşei, maşinuţe aliniate, nemişcate şi un nene care dă zăpada din jurul lor. În stînga: bănci şi mulţi copaci. Cîţiva copii se dau cu săniile pe derdeluş. Ger, linişte şi zgomote de iarnă, înfundate. Un chioşc căptuşit cu nailon, snaks-uri, pufuleţi, şerveţele, seminţe. Degeaba, tot frig e. Vînzătorul, un domn mustăcios, e cufundat în somn, pe un scaun, sub o pătură, flancat de cîteva frigidere pline cu răcoritoare. Comerţul nu prea merge, dar omul visează şi, în somn, pare împăcat. Trecem încet să nu-l trezim şi ajungem la pod. Dincolo de lacul îngheţat, se vede oraşul. Cu blocuri multe, turle de biserici şi coşuri industriale. Tonuri neutre, amestecate. Întindere pustie, aproape sălbatică. Un spaţiu care te lasă să te mişti, să respiri, să-ţi imaginezi. Să uiţi de oraş, chiar dacă e sub ochii tăi.

Să-ţi aminteşti de desenele copilăriei, de poeziile cu „a-nceput de ieri să cadă…“, de bucuria simplă şi curată de iarnă. În tot peisajul întins şi încremenit: doi „turişti“ cu aparate de fotografiat, o maşină în slalom pe alei şi trei jandarmi în exerciţiul funcţiunii. Deşi nu mai pare aşa polivalentă (doar mică, pustie şi inofensivă), sala cu pricina e bine păzită. Nu îndrăznim să întrebăm de ce. Lăsăm parcul în spate şi ne îndreptăm spre Orăşelul copiilor. Decorul se animă, se colorează. Apar semnele… civilizaţiei: banner-e fluturînd reclame la terase şi restaurante. Peste tot se propun mese festive. „Umbra Ardealului“ şi „Vulturul fenician“ plutesc peste orăşel. Se organizează şi Revelion. Dacă vă interesează, e „meniu tradiţional cu mîncare şi băutură să vă «simteţi» bine româneşte. Program artistic-tombolă etc…“. Se şi construieşte. O clădire serioasă, cu cîteva etaje. Chiar în mijlocul orăşelului, printre ciupercuţe şi personaje de basm. E o atmosferă ciudată, amestec de lumi şi poveşti. Vizibile, colorate, dar încremenite de frig. Copii nu sînt, doar angajaţi care curăţă zăpada de pe jucării: cursa de cai, Casa surprizelor, Ştrumful cititor, personaje de desene animate sau eroi musculoşi. După starea pe care ţi-o dă, pare, mai degrabă, un orăşel al adulţilor. În care te pierzi frumos şi inutil, într-o după-amiază de iarnă, la fix doi paşi de agitaţia de la McDonald’s şi staţia de metrou Brâncoveanu.

Noi land-uri şi grătare de beton

Ce caută oamenii într-un parc din Bucureşti? Am întrebat cîţiva şi a ieşit un mic inventar, după cum urmează: verdeaţă (copaci, flori, iarbă), pămînt, linişte, umbră, păsări, animale, un loc în care să poţi merge pe jos, cu bicicleta, cu căruciorul, cu rolele, cu cîinele, să te odihneşti, să citeşti, să-i plimbi pe copii, să bei o bere, să alergi, să meditezi, să te relaxezi. Apoi mi-am dat seama că întrebarea e inutilă. Atîta vreme cît nu e pusă celor care decid. Acelei minorităţi care stabileşte peste noapte ce trebuie să găsească oamenii într-un parc în Bucureşti. În acest caz, inventarul cu pricina se schimbă. Şi arată cam aşa: turnuri gemene, de beton şi sticlă (ca să se orienteze lumea mai bine), zone de agrement (= de consum), păsări exotice scumpe, dar blînde („să vină să mănînce pîinică din mîna oamenilor“ – după cum spune cîştigătorul licitaţiei), ansambluri rezidenţiale (pentru oameni cu stil, sofisticaţi), un paradis acvatic („cei pretenţioşi se pot retrage în clubul VIP, dotat cu parcare individuală“). Să luăm ultimul caz: viitorul aqua land din parcul Tineretului, un proiect grandios şi profitabil, ca orice proiect care se respectă. Ni se spune că: „locul este conceput sub formă de spirală. Se deschide cu un restaurant bistro care se întinde pe suprafaţa plajei din lemn de tec. Spirala se continuă cu un minunat jacuzzi şi se închide cu ochiul de apă cu nisip alb. Inima acestui spaţiu va fi barul în apă de unde vă puteţi comanda băuturi în ton cu atmosfera“. Ăsta e esenţialul. Adică ceea ce trebuie să ştim. Restul (adică zvonurile că se vor „betona“ patru hectare din parc, că proiectul nu e tocmai legal, că spaţiul verde bucureştean – oricum mic – se va face şi mai mic etc.) sînt detalii. Se ajustează din mers, în drumul spre progres.

Am întrebat-o odată pe Irina Nicolau cum se vede Bucureştiul de la înălţimea etnologului urban. Iar ea mi-a răspuns că etnologul nu stă la înălţime, el scormoneşte pe dedesubt. „Şi, în poziţia asta – spunea – simt că mă apasă un Bucureşti care a păţit ceva foarte grav… Îmi amintesc imaginea pe care o păstrez privind de la înălţimea Spitalului Municipal unde am urcat odată la ultimul etaj. Bucureştiul părea o meduză, un animal foarte delicat peste care căzuse un grătar de beton şi, ici şi colo, printre ochiurile grătarului, simţeai cum palpită o viaţă adevărată“.

Mă gîndesc acum că de la înălţimea confortabilă a funcţiei, edilii Bucureştiului văd doar spectacolul şi, evident, profitul. Distracţia şi betonul merg bine împreună. Şi în alegeri, şi pe timp de pace. Deci nu sînt motive de îngrijorare. În definitiv, nu moare nimeni de prea multă distracţie sau de prea mult beton. Şi, oricum, fumul grătarelor e plăcut, iar bucureştenii sînt oameni veseli şi primitori.

on off

Host: iordache, Type: Music/Arts – Concert Friday, February 12, 2010 at 10:00pm, Location: Nicolae Balcescu 23 A, Blvd

Alexandru Pascu (the artist formerly known as Utu), iordache, Sorin Romanescu and Tavi Scurtu will play some music

 

Ion Dumitrescu propune o investigare afectiva a celui mai important mijloc de comunicare in Romania inainte de ’89 : radioul. O sesiune de live radio sampling, bineinteles cuevitarea FM-ului. Preocuparile lui Ion Dumitrescu legate de manipularea radioului live au inceput o data cu workhopul organizat anul trecut la Rucar de Rokolectiv (Rokolectiv Sound Camp, iulie 2009, Rucar).

Ion Dumitrescu este musician si coregraf. Pe langa duo-ul Minus si Ion, a dezvoltat si unele proiecte solo ( productie si live)

http://www.facebook.com/

Inainte de proiectia filmelor vor vorbi Laurentiu Damian, regizor; Radu Rautu, etnograf; Sorin Vieru, profesor la facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti.

Uzina. Un eseu cinematografic, cu filmari speciale, pornind de la sarbatorirea zilei de 1 mai, in 1965, la uzina 1 mai din Ploiesti, producatoare de utilaj petrolier – in care sunt urmarite schimbarile produse in viata sociala de aparitiei uzinei, prin analogii imagistice neasteptate si metaforice. 

Romante aspre. Istorii ale locomotivelor de ieri si de azi, ca semne ale trecerii timpului si schimbarilor sociale.

Io, Stefan Voievod ctitor. Arta din vremea lui Stefan cel Mare, folosind drept comentariu cronicile vremii.

Soarele negru. Un poem cinematografic despre timp si varstele omului pornind de la broderii medievale romanesti infatisand compozitii ale plangerii.

Semnul bradului. Obiceiurile si domeniile artei populare in care este prezent bradul, simbolul continuitatii si al reinnoirii vietii.

Bun ca ziua. Traiectoria piinii „sarbatoresti” de la grau la colac (cel mai efemer produs al artei taranesti) si prezenta acesteia in momentele fundamentale ale ciclului vietii: nastere, nunta, moarte. In comunele Maieru (Bistrita Nasaud), Frecauti (Bucovina), Bixad (Oas), Polovraci (Gorj).

Victime si vinovati. Film utilitar realizat la cererea Ministerului Chimiei despre posibilele efecte ale unor butelii de aragaz improvizate si neautorizate, pretext pentru a prezenta un cine-vérité tragic in comuna Vadul Parului la sfarsit de ani 60.

Letopisetul lui Hrib. Transpunerea  cinematografica a cronicii lui Toader Hrib, taran din satul Arbore, judetul Suceava, si intemeietor al unui muzeu local.